Târgul Râmnicului a fost menit a fi o simplă vamă la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, o haltă de schimbat caii şi hrănit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunăre şi, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, oamenii s-au strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ştefan („Piatra”) şi cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”. Au rezistat astfel masacrelor, distrugerilor, jafurilor, molimelor, incendiilor şi cutremurelor. O existenţă pe muchie de cuţit! La început, puterea unui judecător sau judeţ se întindea de obicei peste satele unei singure văi. De aceea, judeţele cele mai vechi – printre care şi Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.

Istoricii spun că prima menţiune documentară a aşezării noastre este legată de privilegiul comercial acordat de Vlad Dracul la 8 septembrie 1439 negustorilor din Polonia, Galiţia şi Moldova.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Râmnicul este teatrul unor confruntări ce aveau la bază interese politice legate de orientarea pro sau antiotomană a celor trei state româneşti. În 1909, Nicolae Iorga declara: „Ştefan cel Mare nu încapea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care făcea politică turcească pentru că aceasta era singura politică pe care putea să o facă, având numai cetăţi de-ale turcilor pe amândouă malurile Dunării. Bătălia se dă la cursul apei. În această luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului şi acolo a câştigat Ştefan biruinţa care l-a ajutat să gonească pe Radu şi să intre în cetatea Bucureştilor”. În amintirea acestei victorii a ridicat Ştefan, la 1474, o biserică de piatră ce a rezistat până la finele celui de-al XIX-lea veac.

De-a lungul veacurilor, Râmnicul figurează pe hărţile diverşilor cartografi străini.

La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazu, oastea ţării Româneşti este înfrântă lângă Râmnicu Sărat şi pe malul Buzăului de oştenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni şi tătari.

Târgul Râmnicului avea schimburi economice cu Braşovul, Brăila, cu oraşe din Moldova şi de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania este documentată şi de descoperirea unor monede ungureşti găsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparţineau unui întins cimitir situat în zona centrală a oraşului la răscrucea dintre străzile Victoriei şi Cuza-Vodă, dar şi într-un cimitir aflat sub fortificaţia de sfârşit de sec. XVI, în zona bisericii „Adormirea”.

Pivniţele descoperite cu prilejul diverselor săpături arheologice ori cu ocazia demolărilor din anii ’80 ai veacului din urmă dovedesc avântul comerţului la Râmnicu Sărat.

La finalul veacului XVII, între 1691 şi 1697, Mihail Cantacuzino ridică la Râmnic o biserică înconjurată de ziduri, incadrată ulterior de specialişti în aşa-numitul stil brâncovenesc. Sunt de admirat frescele şi ciopliturile în piatră ale ancadramentelor şi coloanelor.

În perioada modernă şi contemporană, oraşul s-a transformat profund. În timpul Regulamentului Organic s-au fixat şase bariere: drumul Jidenilor, drumul Tăbăcarilor, drumul Buzăului, drumul Brăilei, şoselele Puieşti şi Focşani.

În 1862, oraşul Râmnic devine capitala judeţului Râmnicu Sărat, privilegiu de care până atunci se bucuraseră Focşanii Munteni.

După ce Râmnicul devine reşedinţă de judeţ, peisajul urban începe să se modifice. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalţă primele clădiri administrative. Cu alte cuvinte, oraşul începe să fie sistematizat, centrul său căpătând un aspect european. Periferia crescută haotic continuă să existe în mizerie şi întuneric, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu şi alţii.

Gara, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Şcoala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură sunt clădirile ce au reţinut în cele mai multe rânduri atenţia fotografilor. Probabil că ele au marcat şi marchează în continuare (cele care au rămas în picioare) identitatea oraşului nostru. Unele din aceste clădiri se constituie în veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne şi contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile vremii. Ele au răzbit şi luptele estetice, şi comunismul, şi modele schimbătoare.

De la combinaţia de origine bizantină a pietrei cu cărămidă aparentă, specifică staţiei feroviare, la eleganţa franceză a Palatului Administrativ, de la sobrietatea cazarmei Regimentului de Dorobanţi, la pitorescul bucolic al Teatrului Comunal, ochiul anonim şi neastâmpărat al fotografului a fost în mod irezistibil atras de originalitatea şi frumuseţea acestor construcţii. Cei care, în diverse momente din trecut, au aşezat aparatul fotografic în faţa acestor înfăptuiri arhitectonice, au simţit nevoia să transmită şi altora – iconic – efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.