In memoriam

accident-tuzla

Mereu am spus ca viata, in toate formele ei, nu este decat o insiruire de fapte, emotii, bucurii, realizari, scopuri, dezamagiri, impliniri si renuntari, paradoxuri si incertitudini. Incepe cu o minune si se termina inevitabil si tragic pentru toti la fel. Pe parcursul ei, destinul ne urmareste, ne zambeste uneori, pentru ca in clipa urmatoare, cand credem ca totul e frumos, acesta isi arata ranjetul sarcastic aducandu-ne aminte ca nu ni se cuvine chiar totul pe lume si ca suntem vulnerabili in fata lui.

In urma tragicului eveniment de la Tuzla, cei implicati au vazut – probabil – aceasta din urma fata a destinului. Despre acest accident se va scrie si se va vorbi mult. Si poate ca e nedrept ca o astfel de tragedie sa se transforme mult prea mult intr-un subiect de presa. Este nedrept ca in astfel de clipe, moartea acestor oameni sa fie atat de mediatizata. Este nedrept pentru cei ramasi in urma, rude, prieteni, colegi, subordonati…oameni. Pentru ca, dincolo de calitatea de subiect de presa, asemenea tragedii nu pot fi acceptate asa usor. Cu atat mai mult pentru noi, cei de la Boboc asta a fost ceva imposibil de acceptat. Pentru ca noi am pierdut nu un doar un comandant ci un om deosebit. Am pierdut nu numai niste colegi ci niste oameni deosebiti, profesionisti si dedicati meseriei lor. Toti cei disparuti in tragicul accident, piloti si parasutisti sunt camarazii nostri, ai tuturor militarilor.

De aceea, am sperat pana in ultima clipa ca tot ceea ce vedem nu e adevarat, ca nu sunt decat speculatii, exagerari ale presei in cautarea ei de senzational. Am fi vrut sa credem ca asa ceva li se poate intampla numai altora si nu celor apropiati noua. Si nu puteam accepta nici cand realitatea trista ni s-a dezvaluit in toata gravitatea ei. Pentru noi cei din armata, aviatie in general si pentru piloti in special, viata este o continua ,,Aspiratie”, precum recenta sculptura cu acelasi nume din curtea unitatii noastre: se construieste cu truda, cu sudoare, cu lacrimi uneori si este apreciata mult prea tarziu…Viata lor, a aviatorilor se desfasoara intre decolari si aterizari, intre pamant si cer, intre viata si moarte. Se spune de altfel, ca aviatorii au invatat sa nu se teama de moarte. Eu as fi de parere ca ei au invatat sa pretuiasca viata. Pentru ca, pana la urma, dincolo de neajunsurile si neimplinirile ei, viata este cea care conteaza. Moartea este doar un mare nimic…De aceea, in astfel de momente ne putem pune intrebarea ,,ce rost are omul pe lume?”. si nu trebuie sa fim mari filozofi ca sa si raspundem la asta. Dar dincolo de aceste intrebari care vor ramane fara raspuns, dincolo de analize si expertize corecte sau nu, ramane golul imens pe care disparitia acestor oameni il lasa in urma lor, raman familii indurerate care nu pot accepta ca cei dragi lor nu se vor mai intoarce vreodata….Odata cu ei, dispare o lume, dispar povesti de viata, dispare un mic univers in care fiecare isi avea locul sau. si din nou aceeasi intrebare ne revine in minte: ce rost are omul in viata?…

Pentru indrazneala de a cuceri inaltul cerului, omul plateste mult prea des jertfind vieti si destine pe altarul inaltimilor. si poate ca noi oamenii nu stim sau nu vrem sa invatam din greseli si ne incapatanam sa credem ca le putem face pe toate. Ca ne putem ridica mai presus de calitatile cu care am fost inzestrati de Dumnezeu si nu am invatat de la Icar ca, daca vrem sa zburam prea aproape de soare, aripile ni se vor topi. Poate ca daca El ar fi vrut sa zburam, ne-ar fi dat aripi aici, pe pamant si nu dupa ce vom fi trecut in lumea spiritelor…Probabil ca destinul nostru este sa zburam doar cu mintea si sufletul, nu fizic. si totusi, ce anume ne mana iar si iar in inaltul cerului? Ce altceva daca nu o mistuitoare dorinta de a ne inalta, de a ne depasi conditia de simplu muritor de rand si o pasiune pentru zbor, care arde in fiecare dintre noi. Dincolo de patetismul acestei ultime fraze, aceasta pasiune exista, iar in fata ei, toate celelalte nu mai conteaza. Nimic nu se compara cu placerea de a simti vibratiile mansei cu toata fiinta, de a te lasa furat de mirajul inaltimilor stapanind cerul macar pentru o clipa, in masinaria aceea de dural care te asculta ca un animal imblanzit. Nimic nu se compara cu supremul sentiment de a fi muritorul cel mai aproape de Dumnezeu. Si daca e cineva care sa simta cel mai bine aceste lucruri, acestia sunt ei, aviatorii, care in asemenea momente, dupa pierderea unora de-ai lor, colegi si prieteni deopotriva, mai au totusi puterea de a se urca din nou la mansa, stiind ca e posibil sa vina o zi, o ora, un minut, o secunda, pe care nu le asteapta nimeni, nimeni nu stie precis cand vin si nu le poate impiedica sa vina, dar atunci cand ele implacabil sosesc, totul, dar absolut totul devine inutil, fara rost, zadarnic…..Degeaba visuri, degeaba idealuri…Totul e o mare deznadejde, un gol imens…o liniste apasatoare,…un ocean de lacrimi….Restul e tacere…

Randurile scrise de mine aici sunt o palida incercare de adescrie in cuvinte tristetea ce ne stapaneste acum. Mi-am permis sa scriu aceste randuri in speranta ca voi fi in asentimentul colegilor de la scoala de Aplicatie a Fortelor Aeriene, militari sau civili, indiferent de arma, functie sau grad. Pentru ca in astfel de momente, acestea nu mai exista si suntem cu totii doar…oameni. Si mai presus de toate trebuie sa ramanem oameni.…

Ce rost are omul in viata?!….Raspunsul, prieteni, e vanare de vant…

Autor: Viorel Dodan

Partajează şi tu pe:
Facebook Twitter Plusone Stumbleupon Delicious Tumblr Linkedin Email Print
Pin It

Lasă un răspuns