Fatalitatea de a fi român

De câţiva-prea mulți!-ani, a fi român echivalează tot mai mult cu o durere mută, imposibil de exprimat. O umilinţă fără raţiuni precise, o stare de rău bazată pe o disperare tot mai accentuată. E ca şi cum răul s-a concentrat în timp, puţin câte puţin, iar astăzi a ajuns să dea pe dinafară. Trăim ca şi cum am fi în ultima etapă a existenţei noastre.
Dacă ar fi să găsim o explicaţie, dincolo de orice reprezentare politică, ea ar trebui să aibă legatură în mod necesar cu sentimentul provocat de lipsa oricărui viitor. Toate pot fi înţelese, orice se poate explica politic sau social, însă sentimentul profund al neîncrederii în propriul viitor, al lipsei oricărei speranţe macină mai adânc decât orice. Cât de uşor ar putea deveni prezentul, în ciuda greutăţilor lui, dacă am vedea cel putin o rază de speranţa în viitor!? Cât de uşor am accepta orice greutăți dacă am şti si am putea spera ca de mâine…de la anul…din 2020 ne va fi mai bine? Dacă am şti că munca şi seriozitatea ne-ar fi cumva răsplătite. Dar când ştii prea bine că orice sacrificiu pe care îl faci este în zadar, când vezi că am ajuns să trăim în ţara unde doar şmecheria şi tupeul câştigă toate confruntările, atunci laşi orice speranţă acasă. Şi poate că astea ar fi mai uşor de suportat dacă n-am vedea la tot pasul monumente ale prostiei umane, ajunse la diferite nivele ale societăţii. Personal, asta mă indignează cel mai mult: prostia şi proştii, mai ales cei aroganţi. Nenorocirea e că proştii trăiesc liberi printre noi, se poartă ca noi ceilalţi, mănâncă, dorm, chiar visează şi sunt bipezi. Sunt singuratici, precum singuratic e şi neuronul din cutia lor craniană. Ceea ce e cel mai grav e că fac şi sex în speranţa că se vor înmulţi, ceea ce devine de-a dreptul periculos pentru societate. Dar poate că despre subiectul ăsta voi vorbi mai pe larg altădată…
Revenind, mă gândesc că ar trebui să ne întrebăm cât de lent ar trebui să fie procesul de dezvoltare la români ca să nu ai impresia, după douăzeci şi șase de ani, că tot ce am facut noi a fost să ne distrugem şi ultimele lucruri bune pe care le-am mai avut, înlocuindu-le cu o bătaie de joc generală?
Cred că de vină trebuie să fie, pe undeva, prejudecata şi proasta idee, prea uşor acceptate, că orice ţară evoluează, se dezvoltă în timp şi merge, în general, înspre tot mai bine. Ei bine, cred că România poate deveni exemplul perfect pentru excepţia de la această regulă de la sine înţeleasă a lumii. Ţara noastră riscă să devină un exemplu viu al faptului că se poate merge din rău în mai rău, din prost în mai prost şi din greu în mai greu. Cei douăzeci şi șase de ani de la revoluţie pot fi caracterizaţi în mare prin doar câteva cuvinte: reformă, criză, corupţie, lipsa justiţiei, exod, demagogii şi minciuni, nevinovaţi.

A! Şi mulţi proşti….

De două decenii și ceva, noi tot reformăm statul, suntem în criză, plesnim de corupţie, traversăm crize fără niciun rezultat şi înghițim de fiecare dată minciunile celor care ne conduc. Iar păcălitul încontinuu, furatul căciulii unul altuia poate că ar fi mers la infinit, dacă nu ar fi sosit nota de plată a incompetenţei noastre generale atât de repede. Sunt unii care spun că se tem că în curând factura se va încărca atât de mult încât cei care plătesc de fiecare dată ar putea să se revolte în masă. Personal nu cred în această variantă. Revolta la români este acum doar declarativă, strigată în paginile ziarelor, pe site-urile de socializare sau la cârciuma din colţul străzii. Filonul sănătos al revoltei adevărate, explozive, încrâncenate, cu pumnul strâns şi dinţii scrâşnind, a fost secătuit, noi cei de azi fiind condamnaţi să ne complacem în spiritul fatalist mioritic. Poate că asta e ceea ce lipseşte acum României: acea revoltă sănătoasă având ca finalitate inevitabilă răsturnare de regimuri, schimbarea viitorului şi conştiinţei publice într-una coerentă şi pozitivă.

Dincolo de orice discurs politic, campanii media, de nume şi sigle, de sloganuri şi clişee, viaţa îşi va cere dreptul într-un final. Iar dacă vom continua să trişăm, să ne înşelăm unii pe alţii şi fiecare pe sine în parte, să tolerăm prostia în toate formele ei, atunci nici nu vom putea să vedem viitorul altfel decât întunecat şi fără urmă de speranţă.

Autor: Viorel Dodan

Partajează şi tu pe:
Facebook Twitter Plusone Stumbleupon Delicious Tumblr Linkedin Email Print
Pin It

Lasă un răspuns