Echilibristică

echilibru  O, Doamne, dacă exiști, întoarce-ți fața către mine, auzi-mă și mă miluiește cu mare mila Ta, pe mine, păcătosul, pentru ce-o să spun acum…Acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin!

Se mișcă țara din nou din pricina unui subiect sensibil pentru poporul de ortodocși, ortostatici, ortodonți și ortoepici. Dihonia predării religiei în școli a divizat în părți profund inegale toate păturile sociale ale acestei societăți rătăcite. Și când spun asta, mă refer la faptul că balanța procentelor se înclină victorios în partea ,,bună” a forței…O clipă, românii și-au închis gurile căscate și ochii holbați la telenovelele arestărilor DNA-ului și s-au aplecat peste problema religiei în școli.

După ce a stat în tranșee, preferând să se adăpostească de atacurile furibunde ale ,,vrăjmașilor” și întorcând de prea multe ori, creștinește obrazul, Biserica a ieșit la contraatac. Și-a mobilizat la propriu armata de slujitori ai Domnului și i-a trimis pe câmpurile de luptă ale patriei să se lupte la baionetă cu ignoranța, îndărătnicia și ipocrizia poporului. Recuperarea terenului pierdut, al acelor procente, este ordinul de luptă, iar scopul final este înfigerea steagului creștin-ortodox în inima dușmanilor dreptei credințe. S-au creat Asociații ale Părinților pentru Ora de Religie cu unanimități dezarmante chiar și pentru cel mai optimist dintre optimiști. Demnă de toată lauda această mișcare, demnă de această cauză cum nu se putea mai bună! Această forfotă are în ea ceva bun: scoate la iveală adevărata susținere pe care o are sau de care se mai bucură Biserica în rândul populației, sau câtă ,,frică de Dumnezeu” mai au românii… Și dacă până și eu am fost de acord că asta poate fi ceva bun, înseamnă-zic eu!- că nu sunt atât de pierdut pe cât m-ar judeca alții…

Am asistat, deci, la înființarea filialei rîmnicene a APOR!…Io nu venisem pentru asta, ci pentru o ședință cu părinții la nivel de colegiu, da’ așa s-a potrivit! Chiar dacă mi s-a părut că am fost un pic ademenit anume pentru chestia asta, printr-o mică și cuvioasă dezinformare, nici nu-mi pare rău că am participat! Aveam toată libertatea să plec, dar am rămas! Căci, cum să-ți pară rău când faci un lucru plăcut Lui? Și nu-mi pare rău pentru că la nivel local, Asociația nou înființată are un președinte ales, o femeie de toată isprava, despre care, atât cât o cunosc eu, cred cu tărie că se va implica puternic în această treabă…A fost singura dată când am dat un vot cu atât de mare convingere! Și ca să nu se interpreteze că aș vrea să-i fac reclamă, n-o să-i spun numele! O s-o descoperiți cu siguranță, cât de curând!

Pentru cei care mai urmăresc ce mai scriu și eu pe-aici, în momentele mele de luciditate(din ce în ce mai puține, în ultima vreme!), cele ce urmează o să li se pară cam awkward(cum ar spune elevul englez). Adică nașpa, cum ar spune elevul român! :) Acuma…ce să zic? În fața acestei mobilizări masive, n-am decât să bat în retragere! Căci, până la urmă, cine sunt eu să mă opun majorității zdrobitoare? Iar când vezi că cei mai mulți gândesc altfel decât tine, trebuie să te gândești că poate tu ai o mare problemă. Pentru că, nu-i așa? numai proștii au idei fixe și nu se îndoiesc de nimic în viața lor! Așa că nu-mi rămâne decât să mă încredințez pe mine însumi că iată, în străfundurile conștiinței naționale, s-au găsit aceste resurse de rezistență în fața amenințărilor cu pierderea credinței strămoșești, a tradițiilor milenare care ne-au ținut în viață ca popor, a dezrădăcinării sufletelor copiilor noștri, cei mai vulnerabili în fața acestor amenințări. Iar dacă a contracara această amenințare nu există metodă mai bună decât menținerea orei de religie în școli, atunci, facă-se voia Sa! Deși, nu pot să nu spun și io ceva…Mi-aș dori ca aceste asociații, în ansamblul lor, să treacă dincolo de birocrația inevitabilă și să-și justifice scopul înființării. Pentru că, de multe ori, practica birocratică a dovedit că, pentru a ,,omorî” o inițiativă, se face o comisie, în cazul nostru, o asociație…Și așa cum preoții au strâns semnături de sprijin pentru înființarea APOR mergând din ușă în ușă precum de Paști, Crăciun sau Bobotează, așa aș vrea să procedeze mai des și să mă convingă pe mine, de exemplu, de importanța abandonării întru credință…Apropo, ca să se știe, am semnat pe listele părintelui paroh! Pentru!…

Și dacă aceasta este noua metodă de atragere a omului către credință, prin predarea ei instituționalizat și notat, cuantificat, așa să fie…Mi-ar fi plăcut, deasemenea, ca această atragere către cele sfinte să vină din partea Bisericii, nu ca instituție birocratică ci ca stare de spirit, dacă vreți. Căci, cum s-ar putea să-i faci pe zburdalnicii noștri copii să nu chiulească la acea oră de religie și să mai și asculte învățăturile moralei creștine? Grea misiune, nu credeți? Ca părinte, dacă îmi chiulește copilul de la ora asta, ce pot să-i zic? Să-l ameninț că va ajunge în iad pentru că a nesocotit cuvântul Domnului și porunca lui care spune ,,să nu ai alți Dumnezei în afară de mine?”…Și apoi, cine n-a chiulit vreodată, în viața de elev, chiar la ora de mate sau română, darămite de la religie?…A fost odată, în istoria acestei țări, o perioadă în care religia nu se preda în școli, însă bisericile, cele care nu erau dărâmate, nu duceau lipsă de enoriași. Probabil pentru că părinții noștri nu învățaseră la școală asta, nici bunicii noștri, nici străbunicii…Asta s-a transmis de la suflet la suflet, natural, nu prin directive ale vreunui congres sau circulară a minsterului învățământului. Și precum semințele aruncate pe ogor, nu toate încolțesc. Așa că, dacă un copil, chiar dacă provine dintr-o familie ,,cu frica lui Dumnezeu”, nu are în el acea simțire unică ce l-ar apropia de credință, chiar trăind în familie cu și după aceste reguli, degeaba arunci semințele învățăturilor creștine, pentru că ele nu vor încolți…Pentru că, nu-i așa?, dragoste cu forța nu se poate! S-ar putea și cu forța, dar atunci   s-ar numi viol…

Și poate că, da, fac pe lupul moralist când spun că slujitorii Bisericii ar trebui să fie ei înșiși acele modele inspiraționale, călăuzitoare, dacă nu pentru noi, cei maturi, atunci pentru copiii noștri. Să fie atât de dăruiți cu harul duhovnicesc, încât să nu fie nevoie de această oră de religie, ci să fie căutați acolo în biserica în care slujesc, să fie într-adevăr acei vindecători ai sufletelor de care e nevoie în vremurile astea. Și ei să vină către noi, către sufletele rătăcite, tot timpul, nu numai în timpul slujbelor sau al marilor sărbători. Altfel, toată această frământare nu are niciun rost sau, în cel mai bun caz, nu este decât o ,,colectivizare”, o standardizare rece a spiritului. E adevărat că nu toți preoții pot fi un Arsenie Boca sau Părintele Cleopa. Unii nu pot fi nici Petrache Lupu de la Maglavit, care nici măcar nu era preot, încă un exemplu că Dumnezeu are alt fel de a-i alege pe trimișii săi…Pentru că El le-a dat har numai unora, tocmai pentru ca noi să îi vedem pe cei cu adevărat aleși și să-i urmăm. Restul, mulți dintre ei, pot fi cel mult niște slujbași conștiincioși, care și-au ales o…meserie. Nu acuz de nimic pe nimeni, însă vedem cu toții astfel de cazuri.

Și iar vin și întreb: cum poate fi cuantificat, prin note, de exemplu, un domeniu atât de greu de cuprins cu mintea? Cum apreciezi că un elev este sau nu pătruns de învățăturile creștine? Că știe sau nu știe lecția despre învierea lui Lazăr, de exemplu? Ce notă îi dai, ca profesor, dacă nu știe cine a dat la o parte piatra de pe mormântul lui Iisus, când a înviat, a treia zi după Scripturi? Și dacă nu se vor da note, cum se va realiza misiunea asta? Ținându-le predici de la catedra transformată în altar? Da, știu, o să sară ca arși mulți dintre voi! Că nu așa se va pune problema, că sunt ignorant, superficial, că…una-alta. Așa o fi, dați cu pietre! Nu vreau să fiu nici dintre aceia care sunt în trendul ,,pro” doar pentru că e cool să fii parte a curentului majoritar, dar nici printre cei care se opun doar pentru că e la fel de ,,cool” să te opui acestei majorități…Luați asta ca un drept al fiecăruia de a face mai întâi ,,echilibristică” între cele două variante, înainte de a se ,,dezechilibra” și cădea într-o parte sau alta… Se pune că și această atitudine oscilantă este una responsabilă?

Nu știu ce credeți voi, dar uite ce crede despre astfel de atitudine un evreu care s-a convertit la ortodoxie în pușcăriile comuniste: ,, Prin faptul că mă rog, deși mă îndoiesc, deși prin urmare nu cred în mod absolut, cred ! Aceasta e credința. Depășirea punctului critic al dialecticei. Depășirea aceasta, stăruința în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Sunt pe vârful neutru și catastrofic, la egală distanță între credință și necredință. Dacă merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă că risc, pariez, mă avânt, sar în gol, optez-îndrăznesc. (Cât despre senzația e umilință pe care o încercăm văzând că nu putem crede în mod cu totul pur și neșovăitor, trebuie și ea depășită. Printr-un act de smrenie: să recunoaștem că ispita, jalnica ispită a necredinței, face parte din condiția noastră omenească cum fac parte și atâtea infirmități și inferiorități.” Nicolae Steinhardt- Jurnalul fericirii.

Autor: Viorel Dodan

Partajează şi tu pe:
Facebook Twitter Plusone Stumbleupon Delicious Tumblr Linkedin Email Print
Pin It

Lasă un răspuns