La bloc, locuiesti sau traiesti?

blocuri

Una dintre cele mai grele mosteniri ale comunismului, mutilanta si apasatoare in acelasi timp, este mostenirea arhitectonica. Nu este, desigur, la fel de stridenta precum cea a institutiilor si mentalitatilor create si potentate de comunism, dar este cat se poate de vizibila, la orice pas. Si nu numai la oras, ci si in unele dintre satele Romaniei postcomuniste. Cand spun aceste lucruri, ma refer in primul rand la cutiile de chibrituri in care statul comunist si-a inghesuit populatia, acele cazemate cenusii definitorii pentru geografia unui oras socialist.

Am „norocul” sa locuiesc intr-un astfel de bloc, dintr-o periferie mizera, intr-un oras la margine de Baragan. Senzatia pe care ti-o ofera traiul intr-un astfel de mediu este una de exil permanent. Oribile si monstruoase, blocurile comuniste remanente in viata noastra ne-au marcat pentru totdeauna. Meschine, urate si friguroase, erau si sunt cadrul ideal pentru o viata anosta, saracita si strict limitata, cenusie si stearpa.

Aceasta estetica a uratului si-a pus amprenta pe sufletul celor ce locuiesc astfel de paralelipipede de beton. Betonul grosolan si nefinisat intruchipeaza cum nu se poate mai bine tipul de putere pe care-l instrumenteaza: masiva, inerta, oarba. Nu este vorba asadar doar de designul cladirii; materialele si maniera in care sunt manipulate sunt si ele semnificative. Daca in anii ’50 se mai construiau imobile care pastrau din estetica perioadei interbelice, pe masura ce deceniile treceau blocurile deveneau din ce in ce mai hidoase si prost construite. Unanim respinse de functionalisti, ornamentele au fost cu desavarsire inlaturate. Treptat-treptat, arhitectura comunista ajunge sa incorporeze o dimensiune politica evidenta si sa indeplineasca o functie ideologica precisa, cu implicatii ca omogenizarea sociala, colectivismul, controlul total.

Intr-o astfel de cutie de beton, aflata la randul ei intr-o mare de cutii de beton, esti un „nimeni”, cu identitate alterata si autonomie redusa, predispus la gregaritate si omogenizare. De fapt, asta se si dorea. Cand? inainte de ’89. Desi de-atunci au trecut doua decenii, n-as spune ca s-au schimbat prea multe in modul nostru de a locui, de a trai si de a gandi. Supravietuim in aceeasi colectivitate fortata impusa de vechiul regim, in care spatiul privat este invadat de cel public. Senzatia de control total e prezenta inca in imaginarul miilor, zecilor, sutelor de mii de romani condamnati sa „traiasca” in nesfarsitele cartiere de blocuri de pe intreg cuprinsul tarii.

Un excelent studiu asupra apartamentelor de bloc face fotograful Bogdan Garbovan in numarul 2 al revistei „Punctum”: „In 2005, m-am mutat intr-o garsoniera din Bucuresti. Atunci am constientizat doua lucruri: primul a fost ca traiesc in conditii groaznice, iar al doilea ca toti vecinii mei traiesc in conditii groaznice, dar nu isi dau seama de asta. Aceste blocuri, de un grotesc absolut, au fost construite in Epoca de Aur, iar scopul lor a fost sa ii uniformizeze pe toti locatari din noul imperiu de beton. Apartamentele identice descurajau tendintele individualiste considerate, la acea vreme, periculoase pentru omul nou.” Bogdan Garbovan a fotografiat zece garsoniere din blocul in care locuieste. A incadrat interiorul fiecarei locuinte din acelasi unghi, pentru a revela amalgamul de clase sociale suprapuse in cutii identice, in care singurele diferente sunt personajele si decorul.

In concluzie, mostenirea arhitectonica din perioada ceausista este impovaratoare. Vom duce aceasta povara multa vreme de-acum inainte, gandindu-ne cum poate fi aceasta mostenire atenuata si inlocuita in cele din urma. E important sa ne intrebam ce vrem sa facem din orasele noastre de blocuri pe care, in prezent, le locuim ca pe niste refugii. Cata vreme exista astfel de preocupari, speranta construirii unei societati normale este posibila.

Autor: Razvan Chirac

Partajează şi tu pe:
Facebook Twitter Plusone Stumbleupon Delicious Tumblr Linkedin Email Print
Pin It

Lasă un răspuns